Ajunsesem in sfarsit sa nu mai simt nimic...emotiile, durerea, fericirea, suferinta, tradarea..sufletul primise prea multe lovituri si se hranea in liniste cu clipe de fericire culese din lucruri marunte, fara importanta.
Devenise imun, cunoscuse pacea, linistea aceea inmormantal, funebra, fesese inchis in carapacea in care fusese de atatea ori...dupa ce fusese ranit; si acum se multumea cu putinul ce-l primea de la impulsurile mintii.
Cunoscuse de atea ori fericirea si de atatea ori a ajuns in acelsi loc prafuit, unde nu putea fi ranit. Ahh...si cat de bine era ca mintea ca controleze totul, de la gesturi, cuvinte, pana la a stopa impulsuri si facea totul sa fie atat de realist, impietrit...face ca ceata produsa de acel invalid suflet sa dispara si devenise atat de puternica, prin puterile pe care tot ea si le insusea si le inventa....putea gasi un raspuns rece pentru orice, pana si "iubirii" ii putea gasi o definitie.
Dar curioasa sa descopere lucruri noi, sete de cunoastere a impuns- in propria capcana...admira tot timpul, pana ce impulsurile produse de acea imagine miscatoare a facut ca acel micut, naiv sulfet sa-si deschida portile si sa stransmita mintii emotii, sa-i afiseze imaginii derutante, amintiri, la care nu reusea sa gaseasca raspunsuri...lupta incepuse din nou.
Totul e ca la inceput acum...ceata, fumul si pentru cateva momente, saruturile calde, imbratisarile acelor brate protectoare, promisiuni si imaginea viitorului pe care mintea nu o admitea si incerca sa o stapaneasca, dar mangaierile si ventilatorul care spulbera incertitudinea in favoarea micutulu sulfet plin din nou de speranta ca de data asta el va invinge, ca va fi lasat sa iubeasca, ca va fi iubit...macar putin mai mult decat data trecuta....
Nicio minune nu dureaza mai mult de 3 zile....niciun sentiment mai mult de 20 de ore. Prostuta de ea, se lasase in voia sufletului...credea ca va putea fi fericita...inainte sa invete sa o faca.
Obosita sa mai caute raspunsuri, se lasa purtata de acele brate puternice, de acei ochi caprui, de acele buze care cer sa fie sarutate...dar greseste, neatenta si neintentiionat...ca atunci cand te pierzi intr-un vis frumos si nu vrei sa te trezeste niciodata, dar zgomotul produs de telefonul care te anunta ca ai primit un mesaj te trezeste la realitate si totul se spulbera si speranta ca te vei intoarce, ca vei fi iertat, ca vei fi crezut, impune mintii sa caute solutii disperate, definitii zadarnice.
Si isi tot repeta 'de ce mi-ai vindecat sufletul ranit, daca acum pleci si il ranesti din nou? Ploapele imi sunt grele, ochii care te priveau inainte cu acea stralucire ametitoare, acum sunt intunecati de lacrimile care imiuda buzele moi..."
Doar dezamagirea i-a mai ramas...prostutul, naivul...din nou ranitul sufet...nu ii mai ramane decat sa se reintoarca in labirintul lui si acolo, fara speranta sa lase puterea mintii sa gestioneze din nou emotiile, gestuirle care nu vor mai fi tandre, emotiile care vor fi false...pana cand se va convinge singur ca locul lui este acolo, singur, ca nu este capabil sa iubeasca, ca nu stie cum sa iubeasca...!
scriu.....pentru ca imi iubesc prietenii
Fiecare cu pasaricile lui, eu cu stolurile mele.
