...

astazi am hotarat sa nu fac nimic...sa stau pur si simplu.am pus ibricul cu cafea pe foc, mi-am aprins o tigare si m-am asezat in fotoliu.ca de obicei am pus prea multa cafea si mi-a iesit mai mult de o cana...mi-am adus aminte ca mereu imi ziceai sa nu mai pun asa multa, ca pana la sfarsitul zilei o sa o beau pe toata si o sa ma doara capul, o sa-mi dea stari de agitatie si nu o sa pot sa dorm si iar o sa stau pana dimineata la calculator si o sa-ti tastez in creieri si nu o sa poti nici tu sa dormi din cauza neatentiei mele cu cafeaua.acum imi beau cafeaua si ascult Miley Cyrus...si iar imi zici ca ma uit prea mult pe Disney, ca tot copil am ramas...as vrea sa vin sa te iau in brate si sa-ti zambesc, dar azi nu vreau nici macar sa vorbesc...te ascult cum imi tii morala, ca ar trebui sa fiu mai responsabila, sa ma ridic din fotoliu si sa iti calc tricoul petru ca tu vrei sa iesi afara. m-ai facut sa zambesc...degeaba tipi la mn, stii ca o sa ti-l calc oricum, dar astept sa te decizi mai intai cu ce vr sa te imbraci, nu am idee ce timp e afara si azi nu vreau sa ma intrebi daca iti sta mai bn in negru sau in gri.ma intrebi de ce zambesc cand tu vb serios, ca sunt prea indiferenta...pai mi-am adus aminte ca mereu imi zici ca nu te ascult si ca vb peste tn, ca te intrerup mereu...uite, acum m-am hotarat sa nu te mai intrerup si te ascult, chiar daca muzica e prea tare...te ascult dragul meu.stiu ce urmeaza sa-mi spui, stiu ca acum te vei enerva si imi vei spune ca pleci si nu te mai intorci, dar iti va trece inainte sa iesi pe usa si te vei duce la bucatarie sa-mi imi mai pui cafea pt ca am terminat-o si te vei imbraca cu tricoul ales si calcat de mn, vei veni sa ma saruti si imi vei spune la ce ora te intorci.ma gasesti tot aici in fotoliu...am uitat sa-ti spun...erai adorabil in negru.

28.08.2010

Un alt sentiment
Nu vreau sa ajung sa te cunosc niciodata, nu vreau sa-ti stiu defectele si calitatile, nu vreau sa intram in contradictoriu, nu vreau sa ajung sa-ti iubesc privirea.
Hai sa fim doi straini pentru totdeauna, sa ne tinem de mana, sa ne imbratisam, sa ne sarutam, sa ne atingem in fiecare zi ca si cum am fi la prima intalnire, hai sa pastram emotia...sentimentul primei atingeri, sa ne comportam ca atunci prima atingere a buzelor tale, a buzelor mele ne-a facut corpurile sa vibreze de placere.
Fi tu cel care ma strange in brate...fi tu cel de care mi se face dor, fi tu cel care ma face fericita, fi tu strainul meu in fiecare zi, fi tu cel care imi spune "noapte buna" si fa-ma sa-mi doresc sa fi tot tu cel care imi spune "buna dimineata"...ramai o enigma, un mister. Trezeste-mi sentimentele de curiozitate...fa-ma sa te doresc.
Invata-ma sa iubesc...invata-ma sa astept tremurand de emotie mangaierea ta, sarutul tau, fara sa cer asta.
Hai sa fim doi necunoscuti...sa ne iubim atunci cand nu ne vede nimeni, cand toate luminile s-au stins, cand lumea s-a oprit in loc pentru noi, lasa-ma sa cred ca esti numai al meu...te voi lasa sa crezi ca sunt numai a ta, dar ne vom invata reciproc sa acceptam ca nu asta e adevarul...hai sa ne mintim...sa visam impreuna.
Nu incerca sa ma schimbi, accepta-mi greselile si invata-ma sa nu le mai repet, nu ma judeca, intelege-ma...nu vreau sa ma iubesti, vreau sa fii acolo cand simt nevoia sa ma strangi in brate, sa ma saruti, nu ma rani, fi acolo cand mi se face dor.
Nu vreau sa-mi fi prieten, nu vreau sa fi amicul meu, nu vreau sa fi o aventura de o noapte, nu vreau sa fi iubitul meu...fi amantul meu perfect!

08.08.2010

Ajunsesem in sfarsit sa nu mai simt nimic...emotiile, durerea, fericirea, suferinta, tradarea..sufletul primise prea multe lovituri si se hranea in liniste cu clipe de fericire culese din lucruri marunte, fara importanta.
Devenise imun, cunoscuse pacea, linistea aceea inmormantal, funebra, fesese inchis in carapacea in care fusese de atatea ori...dupa ce fusese ranit; si acum se multumea cu putinul ce-l primea de la impulsurile mintii.
Cunoscuse de atea ori fericirea si de atatea ori a ajuns in acelsi loc prafuit, unde nu putea fi ranit. Ahh...si cat de bine era ca mintea ca controleze totul, de la gesturi, cuvinte, pana la a stopa impulsuri si facea totul sa fie atat de realist, impietrit...face ca ceata produsa de acel invalid suflet sa dispara si devenise atat de puternica, prin puterile pe care tot ea si le insusea si le inventa....putea gasi un raspuns rece pentru orice, pana si "iubirii" ii putea gasi o definitie.
Dar curioasa sa descopere lucruri noi, sete de cunoastere a impuns- in propria capcana...admira tot timpul, pana ce impulsurile produse de acea imagine miscatoare a facut ca acel micut, naiv sulfet sa-si deschida portile si sa stransmita mintii emotii, sa-i afiseze imaginii derutante, amintiri, la care nu reusea sa gaseasca raspunsuri...lupta incepuse din nou.
Totul e ca la inceput acum...ceata, fumul si pentru cateva momente, saruturile calde, imbratisarile acelor brate protectoare, promisiuni si imaginea viitorului pe care mintea nu o admitea si incerca sa o stapaneasca, dar mangaierile si ventilatorul care spulbera incertitudinea in favoarea micutulu sulfet plin din nou de speranta ca de data asta el va invinge, ca va fi lasat sa iubeasca, ca va fi iubit...macar putin mai mult decat data trecuta....
Nicio minune nu dureaza mai mult de 3 zile....niciun sentiment mai mult de 20 de ore. Prostuta de ea, se lasase in voia sufletului...credea ca va putea fi fericita...inainte sa invete sa o faca.
Obosita sa mai caute raspunsuri, se lasa purtata de acele brate puternice, de acei ochi caprui, de acele buze care cer sa fie sarutate...dar greseste, neatenta si neintentiionat...ca atunci cand te pierzi intr-un vis frumos si nu vrei sa te trezeste niciodata, dar zgomotul produs de telefonul care te anunta ca ai primit un mesaj te trezeste la realitate si totul se spulbera si speranta ca te vei intoarce, ca vei fi iertat, ca vei fi crezut, impune mintii sa caute solutii disperate, definitii zadarnice.
Si isi tot repeta 'de ce mi-ai vindecat sufletul ranit, daca acum pleci si il ranesti din nou? Ploapele imi sunt grele, ochii care te priveau inainte cu acea stralucire ametitoare, acum sunt intunecati de lacrimile care imiuda buzele moi..."
Doar dezamagirea i-a mai ramas...prostutul, naivul...din nou ranitul sufet...nu ii mai ramane decat sa se reintoarca in labirintul lui si acolo, fara speranta sa lase puterea mintii sa gestioneze din nou emotiile, gestuirle care nu vor mai fi tandre, emotiile care vor fi false...pana cand se va convinge singur ca locul lui este acolo, singur, ca nu este capabil sa iubeasca, ca nu stie cum sa iubeasca...!

27.11.2009

Niciodata nu am stiut cum sa incep ceva si tind sa cred ca lucrurile cu adevrat frumoase nu au un inceput clar si nu au nici sfarsit.
Am vrut sa-ti scriu despre atat de multe lucruri, ca toate gandurile mi s-au intrepatruns si nu stiu cum ti-as putea vorbi despre prietenie, iubire, sentimente, amintiri fara sa ma incurc in cuvinte si sa par penibila.

Poate ca de fapt am vrut doar sa-ti vorbesc despre un sfarsit de primavara, o vara innebunitor de caniculara si atat de dulce si un inceput de toamna.
Am scris fraze, le-am sters si le-am rescris; nu m-am simtit niciodata atat de nehotarata, debusolata ca acum si mi-ar placea sa cred ca daca ai fi fost langa mine acum m-ai fi trezit la realitate sau ne-am fi pierdut amandoi printre cuvinte, fraze nesfarsite, pana la epiuzare si nimic nu ar mai conta, cuvintele ar fi prisos, am avea in fata doar un drum lung de parcurs spre nicaieri, spre oriunde sau poate spre munti, dealuri de zapada, avalanse de luminite, acolo unde visele sunt posibile si realitatea e mai usor de suportat.
Nu exista trecut, nici viitor iar prezentul e atat de mirific...doua farfurii cu mancare calda, o sticla si doua pahare de vin.
Usor ametiti si invaluiti de farmecul mirosului proaspat de brad, lumina difuza si zgomotoul lemnelor ce ard in soba, ne indeamna sa rostim cuvinte, ca si cum noi am fii primii care au descoperit arta de "a vorbi", nu am auzit niciodata atatea cuvinte frumoase rostite intr-o fraza.

Si devenim din nou prieteni si toate greselile facute sunt uitate si amintirile devin prezent. Niciodata somnul nu a fost mai dulce, mai odihnitor ca in bratele tale protectoare si "noapte buna" nu va avea acelasi sonor ca atunci cand il spui tu.

Mereu voi crede ca exista un loc unde visele devin reale si poate in aceata iarna..........voi crede din nou in "Mos Craciun"!

24.03.2009

Era timpul.Simteam asta, incercasem sa caut lucruri pe care chiar eu le luasem din acel loc, sperand ca le voi gasi poate la fel cum credeam ca le lasasem.
M-am inselat. M-am intors intr-un loc in care am distrus totul, nu am lasat nici urma de fericire si spre uimirea mea, am gasit flori ce nu erau sadite de mine, clipe de fericire la care nu participasem.

Totul imi era strain, dar gata sa-mi fie inmanate toate bogatiile si sentimentele.
Ar fi fost oare mai bine sa pastrez doar amintirile si sa nu ma mai intorc niciodata. Am luat totul ca fiind al meu stiind ca intr-o zi voi pleca din nou si voi distruge totul in urma mea cum am facut-o si atunci, dar niciodata nu m-am gandit ca o voi face atat de curand....atat de brusc.

Nu am privit nici macar o clipa in urma.
A fost o ploaie de vara care purifica sufletele si aduce in urma ei curcubeul, o dezlegare de tot ceea ce ma inlantuise pana atunci.
Cand credeam ca nu mai am nimic am primit totul.

Din nou acelasi oras magic, din nou cafeneaua, dar o alta poveste, un nou personaj. Sa fi fost oare dragoste la prima vedere? Sau poate doar o atractie, care a nascut o dragoste, mereu crescanda si atat de minunata.

Cineva spunea ca: "dragostea e ca mingea de fotbal, cand o ai ii dai cu piciorul iar cand nu o mai ai alergi dupa ea".
Parerea mea este ca ar trebui sa fie mai degraba ca mingea de rugby. Cand o prinzi nu-i mai dai drumul si o strangi tare la piept pana la final, trecand impreuna peste toate obstacolele si peste toti cei care iti stau in cale, tinandu-i aproape doar pe cei ce sunt in aceeasi echipa cu tine.

Noi doi facem parte acum din aceeasi achipa si ne vom strange in brate pana la sfarsit.

23.02.2009

Se anunta o seara nu tocmai placuta, dupa zece ore de stat la birou in fata pc-ului, plec spre casa.
Parcurg acelasi drum ca in fiecare zi; totul pare neschimbat, de trei zile ninge incontinuu, frigul devine insuportabil. Urc in tramvai si imi ocup locul pe scaun. In acest moment tot ce-mi doresc este o cana de ceai.
Imi amintesc de ceaiul facut de bunica, atunci cand eram mica si dupa ore intregi de joaca afara in zapada cu sora mea, bunica ne chema in casa si acultam cu sufletul la gura povestile spuse la varta sobei.

Oare ceaiul va mai avea vreodata acel gust?

Si brusc toate amintirile se spulbera. Tramvaiul opreste in statie, iar eu trebuie sa cobor. Am un sentiment ciudat, vremea ma deprima si trecerea de la cald la frig imi da o senzatie stranie de frica.
Poate ar trebui sa-mi scurtez drumul si sa merg printre blocuri. Am mers 30 de metrii si deja incep sa simt cum frigul imi patrunde prin haine, prin carne, pana in maduva oaselor. Fulgii de zapada devin stropi de ploaie inghetati ce se izbesc brutal de fata mea, imi intra in ochi, in urechi, in nas, in gura, imi patrund toti porii, devenind insuportabil.
Hotarasc sa-mi sterg fata cu palmele inghetate pe care deabia le mai simt.

Se aude un sunet placut, produs de un "clopotel de vant", o clipa de neatentie, o lumina puternica ma orbeste si ma izbeste brutal.
Acum nu mai simt absolut nimic, nu mai aud nimic.

-Unde sunt?

-Stai linistita, esti bine.

O voce calda incearca sa ma linisteasca. Poate ar fi mai bine sa o ascult.

Dar ma trezeste un zgomot asurditor si urechile imi piuie.
-Cine face atata galagie?

-De ce nu ma lasati sa dorm?

Deschid ochii si o vad pe mama, cu lacrimi in ochi. Eram in spital, in coma de trei zile.
________________________________________

18.02.2009

Ma uit pe geam si vad cat de frig e in perioada asta a anului la Bucuresti si de fiecare data imi aduc aminte de poeziile lui Bacovia, aceeasi imagine care imi aparea in minte cand eram copil.
Mi se intampla deseori sa ma simt precum un personaj din poeziile lui, mai ales seara cand ma indrept spre casa, si trec pe langa parcul acela mare si uneori sinistru plin de beculete care nu au puterea sa lumineze prin ceata deasa si de fiecare data intalnesc aceleasi persone: batrana de la chioscul de ziare (care pare totusi trista de fiecare data), baiatul de la florarie care imi zambeste de fiecare data cand astept sa se schimbe semaforul, apoi drumul meu se indreapta catre acel parc.
Ma opresc sa-mi iau o gogoasa sau un covrig de la cei doi batranei si apoi tramvaiul, care ma duce departe de toate astea pentru cel putin 12 ore, ca apoi sa ma aduca inapoi dimineata, cand toate personajele si-au intrat in rol: din nou tramvaiul, din nou batraneii cu covrigi, din nou parcul, baiatul de la florarie si batana de la chioscul de ziare. Totul pare plin de viata, personajele noastre sunt gata sa inceapa o noua zi, numai eu inca mai casc si astept sa ajung mai repede la birou sa-mi beau cafeaua.