27.11.2009

Niciodata nu am stiut cum sa incep ceva si tind sa cred ca lucrurile cu adevrat frumoase nu au un inceput clar si nu au nici sfarsit.
Am vrut sa-ti scriu despre atat de multe lucruri, ca toate gandurile mi s-au intrepatruns si nu stiu cum ti-as putea vorbi despre prietenie, iubire, sentimente, amintiri fara sa ma incurc in cuvinte si sa par penibila.

Poate ca de fapt am vrut doar sa-ti vorbesc despre un sfarsit de primavara, o vara innebunitor de caniculara si atat de dulce si un inceput de toamna.
Am scris fraze, le-am sters si le-am rescris; nu m-am simtit niciodata atat de nehotarata, debusolata ca acum si mi-ar placea sa cred ca daca ai fi fost langa mine acum m-ai fi trezit la realitate sau ne-am fi pierdut amandoi printre cuvinte, fraze nesfarsite, pana la epiuzare si nimic nu ar mai conta, cuvintele ar fi prisos, am avea in fata doar un drum lung de parcurs spre nicaieri, spre oriunde sau poate spre munti, dealuri de zapada, avalanse de luminite, acolo unde visele sunt posibile si realitatea e mai usor de suportat.
Nu exista trecut, nici viitor iar prezentul e atat de mirific...doua farfurii cu mancare calda, o sticla si doua pahare de vin.
Usor ametiti si invaluiti de farmecul mirosului proaspat de brad, lumina difuza si zgomotoul lemnelor ce ard in soba, ne indeamna sa rostim cuvinte, ca si cum noi am fii primii care au descoperit arta de "a vorbi", nu am auzit niciodata atatea cuvinte frumoase rostite intr-o fraza.

Si devenim din nou prieteni si toate greselile facute sunt uitate si amintirile devin prezent. Niciodata somnul nu a fost mai dulce, mai odihnitor ca in bratele tale protectoare si "noapte buna" nu va avea acelasi sonor ca atunci cand il spui tu.

Mereu voi crede ca exista un loc unde visele devin reale si poate in aceata iarna..........voi crede din nou in "Mos Craciun"!

24.03.2009

Era timpul.Simteam asta, incercasem sa caut lucruri pe care chiar eu le luasem din acel loc, sperand ca le voi gasi poate la fel cum credeam ca le lasasem.
M-am inselat. M-am intors intr-un loc in care am distrus totul, nu am lasat nici urma de fericire si spre uimirea mea, am gasit flori ce nu erau sadite de mine, clipe de fericire la care nu participasem.

Totul imi era strain, dar gata sa-mi fie inmanate toate bogatiile si sentimentele.
Ar fi fost oare mai bine sa pastrez doar amintirile si sa nu ma mai intorc niciodata. Am luat totul ca fiind al meu stiind ca intr-o zi voi pleca din nou si voi distruge totul in urma mea cum am facut-o si atunci, dar niciodata nu m-am gandit ca o voi face atat de curand....atat de brusc.

Nu am privit nici macar o clipa in urma.
A fost o ploaie de vara care purifica sufletele si aduce in urma ei curcubeul, o dezlegare de tot ceea ce ma inlantuise pana atunci.
Cand credeam ca nu mai am nimic am primit totul.

Din nou acelasi oras magic, din nou cafeneaua, dar o alta poveste, un nou personaj. Sa fi fost oare dragoste la prima vedere? Sau poate doar o atractie, care a nascut o dragoste, mereu crescanda si atat de minunata.

Cineva spunea ca: "dragostea e ca mingea de fotbal, cand o ai ii dai cu piciorul iar cand nu o mai ai alergi dupa ea".
Parerea mea este ca ar trebui sa fie mai degraba ca mingea de rugby. Cand o prinzi nu-i mai dai drumul si o strangi tare la piept pana la final, trecand impreuna peste toate obstacolele si peste toti cei care iti stau in cale, tinandu-i aproape doar pe cei ce sunt in aceeasi echipa cu tine.

Noi doi facem parte acum din aceeasi achipa si ne vom strange in brate pana la sfarsit.

23.02.2009

Se anunta o seara nu tocmai placuta, dupa zece ore de stat la birou in fata pc-ului, plec spre casa.
Parcurg acelasi drum ca in fiecare zi; totul pare neschimbat, de trei zile ninge incontinuu, frigul devine insuportabil. Urc in tramvai si imi ocup locul pe scaun. In acest moment tot ce-mi doresc este o cana de ceai.
Imi amintesc de ceaiul facut de bunica, atunci cand eram mica si dupa ore intregi de joaca afara in zapada cu sora mea, bunica ne chema in casa si acultam cu sufletul la gura povestile spuse la varta sobei.

Oare ceaiul va mai avea vreodata acel gust?

Si brusc toate amintirile se spulbera. Tramvaiul opreste in statie, iar eu trebuie sa cobor. Am un sentiment ciudat, vremea ma deprima si trecerea de la cald la frig imi da o senzatie stranie de frica.
Poate ar trebui sa-mi scurtez drumul si sa merg printre blocuri. Am mers 30 de metrii si deja incep sa simt cum frigul imi patrunde prin haine, prin carne, pana in maduva oaselor. Fulgii de zapada devin stropi de ploaie inghetati ce se izbesc brutal de fata mea, imi intra in ochi, in urechi, in nas, in gura, imi patrund toti porii, devenind insuportabil.
Hotarasc sa-mi sterg fata cu palmele inghetate pe care deabia le mai simt.

Se aude un sunet placut, produs de un "clopotel de vant", o clipa de neatentie, o lumina puternica ma orbeste si ma izbeste brutal.
Acum nu mai simt absolut nimic, nu mai aud nimic.

-Unde sunt?

-Stai linistita, esti bine.

O voce calda incearca sa ma linisteasca. Poate ar fi mai bine sa o ascult.

Dar ma trezeste un zgomot asurditor si urechile imi piuie.
-Cine face atata galagie?

-De ce nu ma lasati sa dorm?

Deschid ochii si o vad pe mama, cu lacrimi in ochi. Eram in spital, in coma de trei zile.
________________________________________

18.02.2009

Ma uit pe geam si vad cat de frig e in perioada asta a anului la Bucuresti si de fiecare data imi aduc aminte de poeziile lui Bacovia, aceeasi imagine care imi aparea in minte cand eram copil.
Mi se intampla deseori sa ma simt precum un personaj din poeziile lui, mai ales seara cand ma indrept spre casa, si trec pe langa parcul acela mare si uneori sinistru plin de beculete care nu au puterea sa lumineze prin ceata deasa si de fiecare data intalnesc aceleasi persone: batrana de la chioscul de ziare (care pare totusi trista de fiecare data), baiatul de la florarie care imi zambeste de fiecare data cand astept sa se schimbe semaforul, apoi drumul meu se indreapta catre acel parc.
Ma opresc sa-mi iau o gogoasa sau un covrig de la cei doi batranei si apoi tramvaiul, care ma duce departe de toate astea pentru cel putin 12 ore, ca apoi sa ma aduca inapoi dimineata, cand toate personajele si-au intrat in rol: din nou tramvaiul, din nou batraneii cu covrigi, din nou parcul, baiatul de la florarie si batana de la chioscul de ziare. Totul pare plin de viata, personajele noastre sunt gata sa inceapa o noua zi, numai eu inca mai casc si astept sa ajung mai repede la birou sa-mi beau cafeaua.

20.01.2009

Imi revin tot felul de amintiri legate de el, de acel oras micut in care incercam sa ne ascundem de ochii lumii si sa ne bucuram de micile placeri ale vietii, cafeneua din centrul orasului in care l-am vazut prima data, in care probabil se duce si acum si de care imi este teribil de dor.
Poate ca de aici a inceput totul, viata mea de adolescenta/proaspata studenta in Bucuresti capata un nou sens, formele difuze ale vitorului, deveau acum mai clare, mai precise.